Abstract
Dacă opera lui Diderot „Les Salons” reprezintă încă o lectură plăcută, acest lucru se datorează în mare parte tonului conversațional, inflexiunilor umoristice și teatrale — toate calități retorice și personale care, în general, condimentează scrisul lui Diderot. Autorul ilustrează argumentele sale despre frumusețe cu descrieri vii de tablouri, descrieri ce în sine sunt condimentate cu anecdote personale neașteptate, dar relevante. În „Salonul” din 1767, de exemplu, Diderot explică atitudinea sa de critic comparând-o cu atitudinea sa ca iubit. Criticând două dintre tablourile din posesia sa, el dorește să convingă cititorii că le poate evalua cu onestitate în ciuda faptului că îi aparțin și că ține la ele. După ce descrie tablourile, el se axează pe micile imperfecțiuni. Nu pentru că el consideră aceste tablouri importante sau imperfecțiunile majore, dar pentru că el dorește să demonstreze atitudinea propice esteticii. Chiar și atunci când un critic iubește o lucrare de artă, Diderot sugerează, el trebuie să o vadă din perspective multiple, pe cât de complet și clar poate el.
