Abstract

Contemplând omul contemporan, omul (post)modern, dacă se poate spune așa, ne izbește incapacitatea fundamentală în care se află de a nu putea crea, de a nu mai naște opere cu semnificaţie eternă. Cu Schiller înţelegem că abilitatea artistică deschide un orizont esenţial către libertate (sau mai bine zis de transcendere a condiţiei finite, umane). Ideea se regăsește mai devreme la Kant și are ecouri în interpretările heideggeriene. Arta reprezintă oglindirea Adevărului, implicit a Fiinţei în opere de mare amploare, ceea ce înseamnă de fiecare dată că Fiinţa se face „disponibilă” prin concretizarea în Frumos. Dar câtă vreme nu mai avem parte de o asemenea concretizare, trăim în lipsa Fiinţei și a Adevărului, fiind victime ale unui Timp fatal, în care nu există Transcendent.

The text of this article is only available as a PDF.
You do not currently have access to this content.